Mărțișorul este una dintre cele mai frumoase sărbători tradiționale românești: vestește venirea primăverii, reînvierea naturii și sfârșitul iernii grele. Românii o întâmpină an de an cu bucurie, iar cel mai cunoscut obicei rămâne oferitul mărțișoarelor. De multe ori însă le dăruim doar pentru frumusețea lor, fără să le cunoaștem povestea. Așa că merită să ne oprim puțin: de unde vine această tradiție și ce înseamnă, de fapt, firul alb cu roșu pe care îl oferim?
Când a apărut mărțișorul?
Sărbătoarea mărțișorului — denumirea populară a lunii martie — are loc pe 1 martie, în prima zi a primăverii. Originea ei urcă până în vechiul calendar roman, în care această zi marca începutul anului. Atunci se sărbătoreau Matronalia, dedicate zeului Marte, ocrotitor al agriculturii, al fertilității, al roadelor și al reînvierii naturii.
Ziua avea așadar o dublă semnificație: trecerea într-un an nou și, în același timp, trecerea dintr-un anotimp în altul — ieșirea din iarna mohorâtă și sosirea vremii calde și senine. Tradiția are și rădăcini tracice și se crede că, pe teritoriul țării noastre, a apărut prima dată în zona Mehedințiului. Este, în esență, un obicei specific spațiului carpatic și împrejurimilor lui.
Legendele mărțișorului
Ca orice sărbătoare veche, mărțișorul își are propriile legende, transmise din generație în generație, unele dintre ele rămânând consacrate.
Una dintre ele spune că, într-o zi, Soarele a coborât pe pământ la o horă, luând chipul unui flăcău. Acolo a fost răpit de un zmeu și închis într-un loc tainic. De atunci, cerul a rămas întunecat, iar lumea și-a pierdut bucuria: nimeni nu mai râdea, nimeni nu mai petrecea și nimeni nu avea curajul să-l înfrunte pe zmeu. Până când un tânăr viteaz a pornit în căutarea Soarelui, hotărât să-l elibereze și să redea oamenilor lumina. Drumul lui a durat trei anotimpuri. Când a ajuns, în sfârșit, la castelul zmeului, s-a luptat zile întregi cu el, până l-a doborât și a eliberat Soarele, care s-a ridicat din nou pe cer, luminând și vestind primăvara. Rănit și sleit de puteri, tânărul a sângerat pe zăpadă până s-a stins, iar sângele lui a lăsat firicele roșii peste albul nins. După ce zăpada s-a topit, au răsărit primii ghiocei — vestitorii primăverii. De aici vine obiceiul de a împleti un fir roșu cu unul alb, din lână, dăruit în semn de recunoștință față de cel care a adus din nou bucuria în lume.
O altă legendă o aduce în prim-plan pe Baba Dochia, care ar fi tors firul roșu și alb în timp ce urca la munte cu oile: albul închipuind iarna geroasă, iar roșul, căldura primăverii. În tradiția străveche, firul roșu a fost mai întâi negru, apoi albastru. Se spune că negrul și albul ar fi culorile oilor Dochiei, iar albastrul, culoarea cerului. Firul negru de lână este pus uneori și pe seama cojocului babei ori a culorii pământului și a întunericului iernii.
Ce semnifică firul alb cu roșu, împletit?
Dacă legendele explică nașterea mărțișorului, semnificația lui se naște tocmai din aceste povești ale strămoșilor. Firul împletit este, înainte de toate, un simbol al contrastelor — asemenea firului vieții, în care binele și răul se înfruntă necontenit, sau al ciclului firesc al naturii. Se mai spune că el ar fi „funia” anului, pe care se înșiră zilele ce vor veni, cu tot ce aduc ele, bun sau rău.
Albul și roșul împletite simbolizează biruința vieții asupra morții, a căldurii asupra frigului, a luminii asupra întunericului, a primăverii asupra iernii și a rodniciei asupra sterpiciunii. În unele zone, cele două culori sunt văzute ca pământul și cerul ori ca soarele și luna. Roșul vorbește despre sacrificiu, dragoste și dăruire, iar albul, despre puritate, pace și bună înțelegere.
